In primul rand vreau sa va multumesc pt reply, celor care mi-au scris…

Vreau de mult sa va scriu si sa va arat cum arata viata mea de zi cu zi in coltul asta de lume, desi nu am pretentia ca un e-mail va aduce vreo revelatie…

Ultimul lucru pe care mi-l amintesc este aeroportul Otopeni si destinatia de pe bilet: Manila, Ninoy Aquinoy si senzatia ciudata ca locul in care imi voi petrece urmatoarea perioada din viata scapa pozelor. Nu avea sa treaca mult timp pana acest lucru va fii devenit certitudine…

O mana invizibila m-a apucat de incheietura si m-a azvarlit in mijlocul vacarmului de joi dimineata. Claxoane peste tot, absolut nici o regula de decenta in trafic si totusi nu asta cautam cu privirea si nasul lipite de geam. Nu cautam ceva anume de fapt, ci doar sa imi fac o imagine, o idee asupra locului in care ma aflu. Cenusiu, poluat si murdar e tot ce puteam sa vad la prima vedere…

Locuiesc in Kingswood. Locul e destul de bun pentru o locuinta. In fiecare dimineata cineva ma saluta de buna dimineata si imi deschide usa holului. Peste tot exista portari care iti deschid usa si te saluta zambind. Nu incerca sa o deschizi singur, vor fii confuzi si usor jigniti. Doar zambeste si saluta inapoi. Intr-o clipa sunt in standul de triciclete, unde din nou “Good morning, maaaam!” Langa Kingswood exista squattered area, o alee din cartoane, lemne, carpe, metal vechi, e un cartier pe care oamenii ingrozitor de saraci l-au construit ca sa nu doarma in strada. Au folosit tot ce au avut sa improvizeze ceva unde sa poate sa isi creasca copiii… care umbla dezbrcati sau aproape si se joaca in baltile din apropiere. Soferii de triciclete si locuiesc in ele, adica dorm literalmente in tricicleta. Nu am intrat niciodata in squattered area, nu de teama, ci de rusine..

Si apoi e Greenbelt. Greenbelt e ca o insula in Manila. Oricand te simti deprimat de cata saracie vezi pe strada, de toate mirosurile necunoscute de mancaruri care mai de care mai nesanatoase si ciudate, gatite in mijlocul strazii, de vacarmul permanent, de poluarea pe care poti sa o tai cu cutitul, oricat vrei sa iti ascuzi constiinta de faptul ca te simti dezgustat de gandacii uriasi pe care ii gasesti in apartament, mergi in Greenbelt. Greenbelt e unul dintre cele mai faimoase mall areas de pe aici. Irelevant, ca sunt mall-uri peste tot, absolut peste tot. Dar Greenbelt e deosebit. Plin de palmieri, fantani arteziene, maganize scumpe, cafenele si restaurante de lux, are talentul de a te ascunde de lumea de afara.

Filipinii mai deschisi la culoare ii discrimineaza pe cei mai inchisi. Nu gasesc o crema de fata care sa nu aiba innalbitor in ea, tot ce se gaseste de cumparat e tagged “white beauty”. La televizor, toti oamenii aceia sunt albi, desi sunt Asian si toata lumea vrea, prin urmare, sa fie alba. Now how sad can that be?

Daca m-ar intreba cineva ce inseamna Manila pentru mine, lista nu s-ar termina niciodata. Plimbarea cu jeepney-ul sambata, cand strazile sunt pustii si eu nu ma duc de fapt nicaieri anume, ca si tara asta care nu are nici un plan, nici o directie, ci doar traieste de azi pe maine si nu ii pasa si construieste mall dupa mall dupa mall dupa mall pentru ca majoritatea oamenilor sunt masele care cheltuie pe mancare si viata buna toti banii pe care ii au, care fac copii fara sa se gandeasca la viitorul lor. Manila bay, adica faleza unde ma plimb la ocean care nu e un loc romantic, e tixit de oameni pt ca e in spatele unui mall. Atat de obedienta, tara asta e atat de salbatica si necivilizata totusi! “The wet market” unde niste fete galagioase vor sa imi atinga parul pentru ca sunt frumoasa… si sa imi vanda peste si crab, sunt lazi peste tot, apa, dezordine si animale de mare pe jumatate vii… Sunt aproape de a inchide si eu vreau doar un mango shake… Se face! Panourile publicitare gigant pe marginea liniei de metrou, la mancare in general si imbracaminte… Societate de consum… Totul e atat la indemana, nu trebuie sa mergi decat cativa pasi, oriunde ai fii sa gasesti mancare, locul e suprasaturat de restaurante si cafenele de tot felul si am senzatia ca oamenii nu se gandesc decat la mancare si la nevoile primare. Societatea de clasa: daca te-ai nascut sofer de jeepney nu ai nici o sansa in viata asta sa fii ceva mai mult. Nimic mai mult! Oamenii aici traiesc cu familiile lor ca in mici comunitati. Afaceri se fac prin relatii si contacte si doar pt ca cineva te cunoaste si are incredere in tine si in familia ta, niciodata pe criterii de competenta sau de ce poti dovedi. Saguio, un undergroud cultural. Cam ca Papillonul Timisoarei, e un sambure tare de cultura filipina. Antipolo, un munte la marginea orasului de unde se vede Manila pana in punctul in care se inneaca locuintele in ocean. Amorteala: inconjurata de atata saracie, uiti efectiv de ea si plutesti pe strazi ca un nimeni…

Si apoi sunt oamenii… Cateodata simt ca as aduce Romania si toata Europa de Est aici ca sa invete o lectie! NU ma pot obisnui cu grija pe care oamenii si-o poarta intre ei, cu grija pe care o au pt mine, a random stranger. Ca si fapt divers, am aflat ca unul dintre colegii din cadrul holdingului, de origine ceha, s-a imbolnavit de febra Dengue. Si s-au dus oamenii, cu mic cu mare la spital sa doneze sange. Singura persoana care putea sa ii doneze sange era un francez. Petr, cehul NU a acceptat, a preferat riscul because “I don’t want to have fuckin French blood in my vains”. Restul oamenilor aveau lipsa de fier si doctorul nu le-a permis sa doneze. Asa ca, incepand de a doua zi, o data cu mancarea, fiecare persoana primea o fiola de fier lichid fiind rugata da o amestece cu mancarea, ca a doua saptamana sa poata sa mearga din nou sa fie testati ca donatori. I mean… no comment..

Just Sugarfree… http://www.trilogistick.com/index.php?id=stream&a=1001

Calatoare,
Sonia