Dupa 2 saptamani de stat in Manila pot spune 2 lucruri cu siguranta: 1. nu fac decat sa lucrez si sa petrec; 2. aici totul se sarbatoreste Deci, din 10 zile lucratoare, 6 s-au finalizat cu petreceri Am avut: petrecere de bun venit – petrecere de bun ramas, petrecere cu vin si branza (ceea ce este chiar o delicatesa, pentru ca lactatele sunt f scumpe aici), petrecere de ziua mea, petrecere de ziua sefului, petrecere cu ocazia ritualului balut. In afara de asta, orasul asta are vocea lui pe care o auzi zi si noapte in continuu. E o galagie infernala de trafic intens 24 de ore din 24 si eu locuiesc intr-una dintre cele mai circulate zone.

Asa ca vineri, eu si Bryan, noul meu coleg din Canada, de nationalitate japoneza, am hotarat sa parasim metropola pentru un weekend mai calm. Multi il iau drept localnic (unii chiar incearca sa vorbeasca tagalog cu el si, chiar daca il iau drept korean sau taiwanez, e mult mai probabil ca el sa locuiasca aici decat eu .

Cum spuneam, eu si Bryan ne-am urcat intr-un autobuz, care era mai mult conserva pe roti decat masina, cu scopul sa ajungem undeva departe in nord. Era cat pe ce sa pierdem autobuzul pentru ca atunci cand am plecat ploua torential in Manila, taxiurile sunt imposibil de prins pe ploaie. Cu chiu cu vai am ajuns in statia de autobuz, cu tenisii uzi urmand sa induram 10 ore de aer conditionat (temperatura maxima 14 grade). Aici aerul conditionat e o mandrie nationala, spre disperarea noastra care avem pulovere si esarfe cu noi tot timpulJ

Autobuzul nostru ne-a dus in Banaue, un superb orasel intr-o zona semideluroasa. De unde ne-a lasat autobuzul trebuia sa luam o tricicleta pana la InfoTuristic. Poti lua tricicleta oriunde in Manila, dar nu e tocmai recomandat, pt ca poluarea e f mare si inhalezi toate gazele de esapament de la jeepney-uri. Dar, la tara, e o optiune. La InfoTuristic trebuia sa gasim o modalitate sa ajungem in Batad. Daca inainte eram disperata ca nu stiam ce numar de autobuz trebuie sa iau, la ce ora vine si ce ruta are (asta pt ca autobuzele, ca si jeepney-urile, nu au un program anume aici), cum ajung in cutare loc si ce o sa fac acolo si unde o sa dorm, acum sunt f chill cand raman pierduta in ceva remote area in Manila… pentru ca, pana la urma, ajungi unde trebuie sa ajungi… e doar o chestiune de timp. Asa ca, de data aceasta, am luat jeepney-ul pana in Batad.

Dar, pentru ca esti la tara, nu se poate sa nu te bucuri de frumusetile naturii. Un jeepney poti sa iei si in Manila, dar nu daca vrei sa stai pe capota Da, dragii mei, pe capota. E un lucru f comun aici, ca, la tara, oamenii sa se urce pe capota jeepney si sa calatoreasca asa.

In scurt timp, ceea ce se intindea in fata ochilor nostri era de o frumusete incomparabila. Din cand in cand, soferul , mai oprea si ne intreba daca vrem sa facem o poza. Cu picioarele si mainile tremurand, noi dadeam din cap: “da, da, sigur!”. La un moment dat, a trebuit sa intram inauntru pentru ca drumul devenise prea anevoios.

Obiectivul nostru “turistic” era sa vedem terasele de orez, care sunt numite a opta minune a lumii, si pesterile din Sagada. Intr-un final am ajuns in Batad (vii!!!) si am inceput sa urcam terasele, in drum spre cascada. Terasele sunt mult mai frumoase  decat se spune si decat se vede in poze. Sunt  ca niste piese de domino dispuse curbiliniu… si se impletesc cu dealuri si rau si arbori tropicali si casute mici, saracacioase. Am mers vreo 2 ore, coborand piesele de domino, pana am ajuns la cascada. Apa cadea cu asa o furie ca aveai impresia ca ninge in toata zona…

A doua zi, am luat un autobuz, tot pe capota, ca sa mergem in Sagada, un satuc in creierii muntilor. Drumul pana acolo a fost absolut superb pentru ca taia muntii efectiv si, la un moment dat, eram literalmente cu capul in nori, era o ceata de nu vedeai la 2 metri in fata, si apoi erai din nou sub cer albastru, printre paduri…

La InfoTurist am intalnit un grup de 3 fete f simpatice cu care am decis sa mergem impreuna la pesteri, ca sa impartim un ghid. In drum spre pesteri trebuie sa treci prin ceea ce ei numesc Echo Valley – un cimitir pe stanci. Sicriele sunt atarnate de stanci la propriu pentru ca oamenii credeau ca spiritelor le va fii mai usor sa comunice cu divinitatea. Pe vremuri, erau sute de sicrie atarnate de stanci. Dar ghiciti ce? Au venit albii si le-au luat si vandut la diferite muzee din lume. Am fost f intrigata cand fetele mi-au spus chestia asta. Oamenii aici sunt atat de saraci ca pt 10 dolari te ajuta sa dai un sicriu jos de pe stanca!”

Dupa ce am trecut prin Echo Valley, ne indreptam spre pesteri. Zona devenise f maloasa, incepuse sa ploua… La gura pesterii erau de asemenea o gramada de sicrie si prin unele crapaturi puteai sa vezi oseminte. La Sagada am vazut ce inseamna sa faci literalmente cave diving pentru ca efectiv cobori in maruntaiele Pamantului printre roci f ascutite, mal si guano. Pamanul si stanca sunt reci, trebuie sa fii f atent unde pui piciorul si nu vezi f bine chiar si cu lampa ghidului. La un moment dat ajungi intr-un loc unde sunt atat de multi lilieci si ii auzi pentru ca sunetele pe care le scot sunt atat de pregnante, mirosul este f puternic si e cam bezna. Asa ca dupa ce am strabatut jumatate de pestera prin noroi si guano si roca ascutita, cu piciorele innegrite pana la genunchi, deodata se inalta in fata noastra un bloc imens de piatra dura (de textura pietrei ponce) galben-portocalie pe care curgea cea mai curata apa pe care am vazut-o vreodata. Cel mai adanc loc din pestera este un lac in care poti sa si inoti.

Dupa superba calatorie in pestera, unde e greu sa te gandesti ca afara sunt oameni care construiesc poduri si autostrazi, ne astepta o padure de strabatut pe ploaie torentiala. Am ajuns in sat unde am luat cina intr-un loc f dragut, Yogurt House.

Seara s-a incheiat cu multe rasete. Am impartit toate cele 5 farfurii de mancare, am mancat fiecare din toate farfuriile si ne-am bucurat de o seara superba, la tara. Cand ne-am despartit era deja noapte, nu era lumina pe strada, era bezna total, asa ca eu si Bryan ne-am gasit drumul spre locul unde innoptasem, la lumina lunii. Desculta, murdara, cu pantalonii suflecati si rupti pe alocuri de la catarat, cu hainele ude de ploaie, m-am simtit ca Huckleberry Fin…

Numai bine,

Sonia