Reality snapshot: la 4.30 dimineata suna alarma. Dupa o petrecere strasnica, imi jur din nou ca nu mai beau niciodata. Clima aici nu e deloc favorabila unei zile ce urmeaza unei petreceri. Asa ca imi impachetez ce imi amintesc ca ar trebui sa am intr-o excursie si plec.

Zburam de pe aeroportul domestic, cu Cebu Pacific, cea mai ieftina linie aeriana locala spre Negros, o insula vestita pentru nisipurile negre. Atmosfera din avion – zgomotoasa ca toata tara de altfel… Personalul din avion joaca diverse jocuri cu pasagerii – cine ghiceste numele a nu stiu ce actor din nu-stiu-care film primeste un umeras sau un suport pentru periuta de dinti.

Aterizam in sfarsit in Dumagete, un mic orasel de provincie, f local, cu case micute, fara mall-uri (yes!!), in rest triciclete, jeepeney-uri si piete de fructe si legume. Nu stiu de unde am auzit o data ca, daca vrei sa privesti oamenii intr-un loc, sunt 2 locuri unde trebuie sa mergi: la piata si la teatru. Mi-a placut enorm sa ma plimb prin piata din Dumagete. La tara, viata are o expresie si un chip atat de clar conturat.

Am inchiriat o masina pentru restul zilei ca sa ne plimbam prin oras si sa ajungem la Parcul National Twin Lakes. Parcul, de o frumusete greu de descris, se afla imprejurul unui vulcan. De fapt, de aceea sunt si nisipuri negre in Dumagete, pentru ca eruptia vulcanului, pe vremuri, a innegrit nisipurile. Am mers vreo ora pana am ajuns la primul lac. Ca peste tot, mici asezaminte de localnici ne-au intampinat. Asa ca am luat o bangka (bangka este o barca, destul de micuta, cu vasle, cu un sistem ciudat de echilibru – ar niste barne de bambus de o parte si de alta) pana la lacul urmator. O Filipina purtand un tricou pe care scria “BOATWOMAN” ne trecea lacul, cu bangka.

Intorcandu-ne in oras, planuiam sa petrecem noaptea in Apo Island, o insula salbatica, fara electricitate si apa curenta. Doar nisip. ocean si palmieri. Asa ca am luat o alta bangka (de data asta cam pre micuta) sa ajungem la insula. Oceanul era destul de calm in ziua aceea, dar, negandindu-ne ca, totusi, calatorim o ora si jumatate in ocean, purtam haine. In mai putin de 15 minute, hainele noastre cantareau vreo 2 kilograme si noi salutam valurile cu veselia zgomotoasa a unor oameni care pleaca sa fie naufragiati de buna voie.

Apo Island = Paradise Lost! Un loc salbatic, cu plaja alba la ocean, plin de stanci acoperite de paduri de palmieri si vegetatie tropicala, ape albastre verzui… Am stat intr-un resort chiar pe plaja, alaturi de alte asezaminte din trestie si lemn de bambus. Ceea ce era dragut la apartamentul nostru: era in curte, despartit de gospodaria mare, iar paturile erau acoperite, ca un pat cu baldachin, de aparatoare de tantari. Acoperisul cam semi-acoperis, era o chestie pusa pe piloni care nu se imbinau perfect cu peretii. Si, de aici, o acceptabila distanta intre acoperis si asezamantul propriu zis. Ferestrele nu era de fapt fereste, ci mai mult ca niste jaluzele laminate din sticla si mai tarziu aveam sa inteleg si de ce .

Apo Island are electricitate vreo 3 ore pe zi, produsa de ceva generatoare. Cerul devenise innegurat intre timp, iar daca stateai pe plaja, chiar pe mal, oceanul lovea malul cu atata putere ca putea sa te traga in larg, La 9 s-a dat stingerea ceea ce inseamna o bezna ca de dinainte de facerea lumii. Si, bineinteles, ne-am retras in micutul nostru dormitor, cu paturi-baldachin locale.

Nu stiu cate ore am dormit, dar ne-am trezit (cu toatele) la un moment dat. Este putin spus ca afara era furtuna. Stiam din Manila cum ploua aici – cand sunt descarcari electrice (adica tot timpul) parca se rupe cerul! Vantul are o viteza inimaginabila, nu poti merge pe strada. Cum era o liniste mormantala, nu auzeai respiratie de om si intuneric bezna, ma puteam concentra la zgomotele asurzitoare si nu-mi puteam da seama daca doar tuna, trazneste sau cad copaci in curte. A fulgerat pentru o clipa si am vazut cum apa curgea pe lamelele de sticla care tineau loc de fereastra si atunci am inteles ca daca nu ar fii fost proiectate astfel, geamul ar fii fost demult la mine in pat. A doua zi ne-am impartrasit cu toatele groaza.

Furtuna a distrus cateva dintre casele de pe plaja, dar acum un soare atat de pasnic stralucea peste maluri incat nu ai fii putut crede ca a fost un vis. Am plecat la plimbare prin sat. Poporul asta a avut atatia stapani, au fost robiti de atatia, si totusi, liberatea pare sa se fii nascut aici. Ma uit la oamenii acestia si nu am nici cea mai mica indoiala ca ar primii cu acelasi zambet pe oricine ar venii sa ii asupreasca din nou… dar intr-un fel ciudat, libertatea ar fii inca a lor! O libertate matura, adevarata, esentiala, o libertate a pamanturilor si a apei, a vietii aproape de viata… Imi dau lacrimile pentru ca imi vine sa ii imbratisez, sa dorm la ei in casa, sa mananc la ei in casa, sa locuiesc cu ei… si stiu ca, totusi, nu o sa ii inteleg niciodata… Noi ce facem zi de zi cu libertatea noastra?

Asteptam bangka sa ne duca inapoi in Dumagete. Ei au cerut sa plecam mai repede decat stabilisem cu o zi inainte pentru ca se temeau din cauza vremii. Oceanul nu era in zilele lui pasnice, era clar.

Cu toate lucrurile in barca, ne departam incet-incet de insula. Ceea ce nu stiti despre mine unii dintre voi este ca nu stiu sa inot si imi este frica de apa. Cand visez urat, moartea pentru mine arata ca oceanul in ziua aceea! But I tried not to freak out! And managed. Cam 20 de minute… Dar brusc, la un moment dat, a inceput sa bata vantul si valurile deveneau din ce in ce mai mari. A inceput sa ploua. Ploaia cadea cu o viteza uimitoare, noi nu aveam decat costumele de baie si era ca acele de acupunctura plus foarte foarte rece si se intetea. Nu aveam vestele de salvare pe noi.Cand deodata, ne-am pomenit cu un vapor care ne taia calea!!! Asta deja era prea de tot. Cu mainile ude incercam sa ma tin de bancuta, dar valurile erau din ce in ce mai mari. Oare suntem in ceva anime si am pornit intr-un quest? Pastreaza umorul pentru cand o sa vezi malul negru al Dumagete…

Cand am coborat din bangka imi tremurau picioarele, but, what the hell? I survived my death. Imapaturite doar in niste esarfe colorate de plaja, care erau aproape singurele lucruri uscate pe care le mai aveam, am iesit la drum sa asteptam vreo varianta sa ajungem in oras. Dupa vreo 10 minute, jeepney. Plin! Nu-i nimic, pe capota! Si uite asa, 4 fete albe, pe capota unui jeepney faceau cu mana ca niste rock starts la fiecare statie unde oprea masina pentru ca cel putin 10 barbati le aclamau aplaudand! Welcome, maaaaaaam’!

Numai bine,

Sonia