Ce mai fac…ce mai cant
Posted by: dianaciobanu on: March 3, 2009
Reality snapshot: la 4.30 dimineata suna alarma. Dupa o petrecere strasnica, imi jur din nou ca nu mai beau niciodata. Clima aici nu e deloc favorabila unei zile ce urmeaza unei petreceri. Asa ca imi impachetez ce imi amintesc ca ar trebui sa am intr-o excursie si plec.
Zburam de pe aeroportul domestic, cu Cebu Pacific, cea mai ieftina linie aeriana locala spre Negros, o insula vestita pentru nisipurile negre. Atmosfera din avion – zgomotoasa ca toata tara de altfel… Personalul din avion joaca diverse jocuri cu pasagerii – cine ghiceste numele a nu stiu ce actor din nu-stiu-care film primeste un umeras sau un suport pentru periuta de dinti.
Aterizam in sfarsit in Dumagete, un mic orasel de provincie, f local, cu case micute, fara mall-uri (yes!!), in rest triciclete, jeepeney-uri si piete de fructe si legume. Nu stiu de unde am auzit o data ca, daca vrei sa privesti oamenii intr-un loc, sunt 2 locuri unde trebuie sa mergi: la piata si la teatru. Mi-a placut enorm sa ma plimb prin piata din Dumagete. La tara, viata are o expresie si un chip atat de clar conturat.
Am inchiriat o masina pentru restul zilei ca sa ne plimbam prin oras si sa ajungem la Parcul National Twin Lakes. Parcul, de o frumusete greu de descris, se afla imprejurul unui vulcan. De fapt, de aceea sunt si nisipuri negre in Dumagete, pentru ca eruptia vulcanului, pe vremuri, a innegrit nisipurile. Am mers vreo ora pana am ajuns la primul lac. Ca peste tot, mici asezaminte de localnici ne-au intampinat. Asa ca am luat o bangka (bangka este o barca, destul de micuta, cu vasle, cu un sistem ciudat de echilibru – ar niste barne de bambus de o parte si de alta) pana la lacul urmator. O Filipina purtand un tricou pe care scria “BOATWOMAN” ne trecea lacul, cu bangka.
Intorcandu-ne in oras, planuiam sa petrecem noaptea in Apo Island, o insula salbatica, fara electricitate si apa curenta. Doar nisip. ocean si palmieri. Asa ca am luat o alta bangka (de data asta cam pre micuta) sa ajungem la insula. Oceanul era destul de calm in ziua aceea, dar, negandindu-ne ca, totusi, calatorim o ora si jumatate in ocean, purtam haine. In mai putin de 15 minute, hainele noastre cantareau vreo 2 kilograme si noi salutam valurile cu veselia zgomotoasa a unor oameni care pleaca sa fie naufragiati de buna voie.
Apo Island = Paradise Lost! Un loc salbatic, cu plaja alba la ocean, plin de stanci acoperite de paduri de palmieri si vegetatie tropicala, ape albastre verzui… Am stat intr-un resort chiar pe plaja, alaturi de alte asezaminte din trestie si lemn de bambus. Ceea ce era dragut la apartamentul nostru: era in curte, despartit de gospodaria mare, iar paturile erau acoperite, ca un pat cu baldachin, de aparatoare de tantari. Acoperisul cam semi-acoperis, era o chestie pusa pe piloni care nu se imbinau perfect cu peretii. Si, de aici, o acceptabila distanta intre acoperis si asezamantul propriu zis. Ferestrele nu era de fapt fereste, ci mai mult ca niste jaluzele laminate din sticla si mai tarziu aveam sa inteleg si de ce .
Apo Island are electricitate vreo 3 ore pe zi, produsa de ceva generatoare. Cerul devenise innegurat intre timp, iar daca stateai pe plaja, chiar pe mal, oceanul lovea malul cu atata putere ca putea sa te traga in larg, La 9 s-a dat stingerea ceea ce inseamna o bezna ca de dinainte de facerea lumii. Si, bineinteles, ne-am retras in micutul nostru dormitor, cu paturi-baldachin locale.
Nu stiu cate ore am dormit, dar ne-am trezit (cu toatele) la un moment dat. Este putin spus ca afara era furtuna. Stiam din Manila cum ploua aici – cand sunt descarcari electrice (adica tot timpul) parca se rupe cerul! Vantul are o viteza inimaginabila, nu poti merge pe strada. Cum era o liniste mormantala, nu auzeai respiratie de om si intuneric bezna, ma puteam concentra la zgomotele asurzitoare si nu-mi puteam da seama daca doar tuna, trazneste sau cad copaci in curte. A fulgerat pentru o clipa si am vazut cum apa curgea pe lamelele de sticla care tineau loc de fereastra si atunci am inteles ca daca nu ar fii fost proiectate astfel, geamul ar fii fost demult la mine in pat. A doua zi ne-am 
impartrasit cu toatele groaza.
Furtuna a distrus cateva dintre casele de pe plaja, dar acum un soare atat de pasnic stralucea peste maluri incat nu ai fii putut crede ca a fost un vis. Am plecat la plimbare prin sat. Poporul asta a avut atatia stapani, au fost robiti de atatia, si totusi, liberatea pare sa se fii nascut aici. Ma uit la oamenii acestia si nu am nici cea mai mica indoiala ca ar primii cu acelasi zambet pe oricine ar venii sa ii asupreasca din nou… dar intr-un fel ciudat, libertatea ar fii inca a lor! O libertate matura, adevarata, esentiala, o libertate a pamanturilor si a apei, a vietii aproape de viata… Imi dau lacrimile pentru ca imi vine sa ii imbratisez, sa dorm la ei in casa, sa mananc la ei in casa, sa locuiesc cu ei… si stiu ca, totusi, nu o sa ii inteleg niciodata… Noi ce facem zi de zi cu libertatea noastra?
Asteptam bangka sa ne duca inapoi in Dumagete. Ei au cerut sa plecam mai repede decat stabilisem cu o zi inainte pentru ca se temeau din cauza vremii. Oceanul nu era in zilele lui pasnice, era clar.
Cu toate lucrurile in barca, ne departam incet-incet de insula. Ceea ce nu stiti despre mine unii dintre voi este ca nu stiu sa inot si imi este frica de apa. Cand visez urat, moartea pentru mine arata ca oceanul in ziua aceea! But I tried not to freak out! And managed. Cam 20 de minute… Dar brusc, la un moment dat, a inceput sa bata vantul si valurile deveneau din ce in ce mai mari. A inceput sa ploua. Ploaia cadea cu o viteza uimitoare, noi nu aveam decat costumele de baie si era ca acele de acupunctura plus foarte foarte rece si se intetea. Nu aveam vestele de salvare pe noi.Cand deodata, ne-am pomenit cu un vapor care ne taia calea!!! Asta deja era prea de tot. Cu mainile ude incercam sa ma tin de bancuta, dar valurile erau din ce in ce mai mari. Oare suntem in ceva anime si am pornit intr-un quest? Pastreaza umorul pentru cand o sa vezi malul negru al Dumagete…
Cand am coborat din bangka imi tremurau picioarele, but, what the hell? I survived my death. Imapaturite doar in niste esarfe colorate de plaja, care erau aproape singurele lucruri uscate pe care le mai aveam, am iesit la drum sa asteptam vreo varianta sa ajungem in oras. Dupa vreo 10 minute, jeepney. Plin! Nu-i nimic, pe capota! Si uite asa, 4 fete albe, pe capota unui jeepney faceau cu mana ca niste rock starts la fiecare statie unde oprea masina pentru ca cel putin 10 barbati le aclamau aplaudand! Welcome, maaaaaaam’!
Numai bine,
Sonia
O capitala in lumea a treia
Posted by: dianaciobanu on: March 3, 2009
In primul rand vreau sa va multumesc pt reply, celor care mi-au scris…
Vreau de mult sa va scriu si sa va arat cum arata viata mea de zi cu zi in coltul asta de lume, desi nu am pretentia ca un e-mail va aduce vreo revelatie…
Ultimul lucru pe care mi-l amintesc este aeroportul Otopeni si destinatia de pe bilet: Manila, Ninoy Aquinoy si senzatia ciudata ca locul in care imi voi petrece urmatoarea perioada din viata scapa pozelor. Nu avea sa treaca mult timp pana 
acest lucru va fii devenit certitudine…
O mana invizibila m-a apucat de incheietura si m-a azvarlit in mijlocul vacarmului de joi dimineata. Claxoane peste tot, absolut nici o regula de decenta in trafic si totusi nu asta cautam cu privirea si nasul lipite de geam. Nu cautam ceva anume de fapt, ci doar sa imi fac o imagine, o idee asupra locului in care ma aflu. Cenusiu, poluat si murdar e tot ce puteam sa vad la prima vedere…
Locuiesc in Kingswood. Locul e destul de bun pentru o locuinta. In fiecare dimineata cineva ma saluta de buna dimineata si imi deschide usa holului. Peste tot exista portari care iti deschid usa si te saluta zambind. Nu incerca sa o deschizi singur, vor fii confuzi si usor jigniti. Doar zambeste si saluta inapoi. Intr-o clipa sunt in standul de triciclete, unde din nou “Good morning, maaaam!” Langa Kingswood exista squattered area, o alee din cartoane, lemne, carpe, metal vechi, e un cartier pe care oamenii ingrozitor de saraci l-au construit ca sa nu doarma in strada. Au folosit tot ce au avut sa improvizeze ceva unde sa poate sa isi creasca copiii… care umbla dezbrcati sau aproape si se joaca in baltile din apropiere. Soferii de triciclete si locuiesc in ele, adica dorm literalmente in tricicleta. Nu am intrat niciodata in squattered area, nu de teama, ci de rusine..
Si apoi e Greenbelt. Greenbelt e ca o insula in Manila. Oricand te simti deprimat de cata saracie vezi pe strada, de toate mirosurile necunoscute de mancaruri care mai de care mai nesanatoase si ciudate, gatite in mijlocul strazii, de vacarmul permanent, de poluarea pe care poti sa o tai cu cutitul, oricat vrei sa iti ascuzi constiinta de faptul ca te simti dezgustat de gandacii uriasi pe care ii gasesti in apartament, mergi in Greenbelt. Greenbelt e unul dintre cele mai faimoase mall areas 
de pe aici. Irelevant, ca sunt mall-uri peste tot, absolut peste tot. Dar Greenbelt e deosebit. Plin de palmieri, fantani arteziene, maganize scumpe, cafenele si restaurante de lux, are talentul de a te ascunde de lumea de afara.
Filipinii mai deschisi la culoare ii discrimineaza pe cei mai inchisi. Nu gasesc o crema de fata care sa nu aiba innalbitor in ea, tot ce se gaseste de cumparat e tagged “white beauty”. La televizor, toti oamenii aceia sunt albi, desi sunt Asian si toata lumea vrea, prin urmare, sa fie alba. Now how sad can that be?
Daca m-ar intreba cineva ce inseamna Manila pentru mine, lista nu s-ar termina niciodata. Plimbarea cu jeepney-ul sambata, cand strazile sunt pustii si eu nu ma duc de fapt nicaieri anume, ca si tara asta care nu are nici un plan, nici o directie, ci doar traieste de azi pe maine si nu ii pasa si construieste mall dupa mall dupa mall dupa mall pentru ca majoritatea oamenilor sunt masele care cheltuie pe mancare si viata buna toti banii pe care ii au, care fac copii fara sa se gandeasca la viitorul lor. Manila bay, adica faleza unde ma plimb la ocean care nu e un loc romantic, e tixit de oameni pt ca e in spatele unui mall. Atat de obedienta, tara asta e atat de salbatica si necivilizata totusi! “The wet market” unde niste fete galagioase vor sa imi atinga parul pentru ca sunt frumoasa… si sa imi vanda peste si crab, sunt lazi peste tot, apa, dezordine si animale de mare pe jumatate vii… Sunt aproape de a inchide si eu vreau doar un mango shake… Se face! Panourile publicitare gigant pe marginea liniei de metrou, la mancare in general si imbracaminte… Societate de consum… Totul e atat la indemana, nu trebuie sa mergi decat cativa pasi, oriunde ai fii sa gasesti mancare, locul e suprasaturat de restaurante si cafenele de tot felul si am senzatia ca oamenii nu se gandesc decat la mancare si la nevoile primare. Societatea de clasa: daca te-ai nascut sofer de jeepney nu ai nici o sansa in viata asta sa fii ceva mai mult. Nimic mai mult! Oamenii aici traiesc cu familiile lor ca in mici comunitati. Afaceri se fac prin relatii si contacte si doar pt ca cineva te cunoaste si are incredere in tine si in familia ta, niciodata pe criterii de competenta sau de ce poti dovedi. Saguio, un undergroud cultural. Cam ca Papillonul Timisoarei, e un sambure tare de cultura filipina. Antipolo, un munte la marginea orasului de unde se vede Manila pana in punctul in care se inneaca locuintele in ocean. Amorteala: inconjurata de atata saracie, uiti efectiv de ea si plutesti pe strazi ca un nimeni…
Si apoi sunt oamenii… Cateodata simt ca as aduce Romania si toata Europa de Est aici ca sa invete o lectie! NU ma pot obisnui cu grija pe care oamenii si-o poarta intre ei, cu grija pe care o au pt mine, a random stranger. Ca si fapt divers, am aflat ca unul dintre colegii din cadrul holdingului, de origine ceha, s-a imbolnavit de febra Dengue. Si s-au dus oamenii, cu mic cu mare la spital sa doneze sange. Singura persoana care putea sa ii doneze sange era un francez. Petr, cehul NU a acceptat, a preferat riscul because “I don’t want to have fuckin French blood in my vains”. Restul oamenilor aveau lipsa de fier si doctorul nu le-a permis sa doneze. Asa ca, incepand de a doua zi, o data cu mancarea, fiecare persoana primea o fiola de fier lichid fiind rugata da o amestece cu mancarea, ca a doua saptamana sa poata sa mearga din nou sa fie testati ca donatori. I mean… no comment..
Just Sugarfree… http://www.trilogistick.com/index.php?id=stream&a=1001
Calatoare,
Sonia
In insule, la tara
Posted by: dianaciobanu on: March 3, 2009
- In: 1
- Leave a Comment
Dupa 2 saptamani de stat in Manila pot spune 2 lucruri cu siguranta: 1. nu fac decat sa lucrez si sa petrec; 2. aici totul se sarbatoreste 
Deci, din 10 zile lucratoare, 6 s-au finalizat cu petreceri Am avut: petrecere de bun venit – petrecere de bun ramas, petrecere cu vin si branza (ceea ce este chiar o delicatesa, pentru ca lactatele sunt f scumpe aici), 
petrecere de ziua mea, petrecere de ziua sefului, petrecere cu ocazia ritualului balut. In afara de asta, orasul asta are vocea lui pe care o auzi zi si noapte in continuu. E o galagie infernala de trafic intens 24 de ore din 24 si eu locuiesc intr-una dintre cele mai circulate zone.
Asa ca vineri, eu si Bryan, noul meu coleg din Canada, de nationalitate japoneza, am hotarat sa parasim metropola pentru un weekend mai calm. Multi il iau drept localnic (unii chiar incearca sa vorbeasca tagalog cu el si, chiar daca il iau drept korean sau taiwanez, e mult mai probabil ca el sa locuiasca aici decat eu .
Cum spuneam, eu si Bryan ne-am urcat intr-un autobuz, care era mai mult conserva pe roti decat masina, cu scopul sa ajungem undeva departe in nord. Era cat pe ce sa pierdem autobuzul pentru ca atunci cand am plecat ploua torential in Manila, taxiurile sunt imposibil de prins pe ploaie. Cu chiu cu vai am ajuns in statia de autobuz, cu tenisii uzi urmand sa induram 10 ore de aer conditionat (temperatura maxima 14 grade). Aici aerul conditionat e o mandrie nationala, spre disperarea noastra care avem pulovere si esarfe cu noi tot timpulJ
Autobuzul nostru ne-a dus in Banaue, un superb orasel intr-o zona semideluroasa. De unde ne-a lasat autobuzul trebuia sa luam o tricicleta pana la InfoTuristic. Poti lua tricicleta oriunde in Manila, dar nu e tocmai recomandat, pt ca poluarea e f mare si inhalezi toate gazele de esapament de la jeepney-uri. Dar, la tara, e o optiune. La InfoTuristic trebuia sa gasim o modalitate sa ajungem in Batad. Daca inainte eram disperata ca nu stiam ce numar de autobuz trebuie sa iau, la ce ora vine si ce ruta are (asta pt ca autobuzele, ca si jeepney-urile, nu au un program anume aici), cum ajung in cutare loc si ce o sa fac acolo si unde o sa dorm, acum sunt f chill cand raman pierduta in ceva remote area in Manila… pentru ca, pana la urma, ajungi unde trebuie sa ajungi… e doar o chestiune de timp. Asa ca, de data aceasta, am luat jeepney-ul pana in Batad.
Dar, pentru ca esti la tara, nu se poate sa nu te bucuri de frumusetile naturii. Un jeepney poti sa iei si in Manila, dar nu daca vrei sa stai pe capota Da, dragii mei, pe capota. E un lucru f comun aici, ca, la tara, oamenii sa se urce pe capota jeepney si sa calatoreasca asa.
In scurt timp, ceea ce se intindea in fata ochilor nostri era de o frumusete incomparabila. Din cand in cand, soferul , mai oprea si ne intreba daca vrem sa facem o poza. Cu picioarele si mainile tremurand, noi dadeam din cap: “da, da, sigur!”. La un moment dat, a trebuit sa intram inauntru pentru ca drumul devenise prea anevoios.
Obiectivul nostru “turistic” era sa vedem terasele de orez, care sunt numite a opta minune a lumii, si pesterile din Sagada. Intr-un final am ajuns in Batad (vii!!!) si am inceput sa urcam terasele, in drum spre cascada. Terasele sunt mult mai frumoase decat se spune si decat se vede in poze. Sunt ca niste piese de domino dispuse curbiliniu… si se impletesc cu dealuri si rau si arbori tropicali si casute mici, saracacioase. Am mers vreo 2 ore, coborand piesele de domino, pana am ajuns la cascada. Apa cadea cu asa o furie ca aveai impresia ca ninge in toata zona…
A doua zi, am luat un autobuz, tot pe capota, ca sa mergem in Sagada, un satuc in creierii muntilor. Drumul pana acolo a fost absolut superb pentru ca taia muntii efectiv si, la un moment dat, eram literalmente cu capul in nori, era o ceata de nu vedeai la 2 metri in fata, si apoi erai din nou sub cer albastru, printre paduri…
La InfoTurist am intalnit un grup de 3 fete f simpatice cu care am decis sa mergem impreuna la pesteri, ca sa impartim un ghid. In drum spre pesteri trebuie sa treci prin ceea ce ei numesc Echo Valley – un cimitir pe stanci. Sicriele sunt atarnate de stanci la propriu pentru ca oamenii credeau ca spiritelor le va fii mai usor sa comunice cu divinitatea. Pe vremuri, erau sute de sicrie atarnate de stanci. Dar ghiciti ce? Au venit albii si le-au luat si vandut la diferite muzee din lume. Am fost f intrigata cand fetele mi-au spus chestia asta. Oamenii aici sunt atat de saraci ca pt 10 dolari te ajuta sa dai un sicriu jos de pe stanca!”
Dupa ce am trecut prin Echo Valley, ne indreptam spre pesteri. Zona devenise f maloasa, incepuse sa ploua… La gura pesterii erau de asemenea o gramada de sicrie si prin unele crapaturi puteai sa vezi oseminte. La Sagada am vazut ce inseamna sa faci literalmente cave diving pentru ca efectiv cobori in maruntaiele Pamantului printre roci f ascutite, mal si guano. Pamanul si stanca sunt reci, trebuie sa fii f atent unde pui piciorul si nu vezi f bine chiar si cu lampa ghidului. La un moment dat ajungi intr-un loc unde sunt atat de multi lilieci si ii auzi pentru ca sunetele pe care le scot sunt atat de pregnante, mirosul este f puternic si e cam bezna. Asa ca dupa ce am strabatut jumatate de pestera prin noroi si guano si roca ascutita, cu piciorele innegrite pana la genunchi, deodata se inalta in fata noastra un bloc imens de piatra dura (de textura pietrei ponce) galben-portocalie pe care curgea cea mai curata apa pe care am vazut-o vreodata. Cel mai adanc loc din pestera este un lac in care poti sa si inoti.
Dupa superba calatorie in pestera, unde e greu sa te gandesti ca afara sunt oameni care construiesc poduri si autostrazi, ne astepta o padure de strabatut pe ploaie torentiala. Am ajuns in sat unde am luat cina intr-un loc f dragut, Yogurt House.
Seara s-a incheiat cu multe rasete. Am impartit toate cele 5 farfurii de mancare, am mancat fiecare din toate farfuriile si ne-am bucurat de o seara superba, la tara. Cand ne-am despartit era deja noapte, nu era lumina pe strada, era bezna total, asa ca eu si Bryan ne-am gasit drumul spre locul unde innoptasem, la lumina lunii. Desculta, murdara, cu pantalonii suflecati si rupti pe alocuri de la catarat, cu hainele ude de ploaie, m-am simtit ca Huckleberry Fin…
Numai bine,
Sonia
|
